Cetatea Poenari

Pe varful Muntelui Cetatuia, intr-un cadru natural fortificat, la o distanta de 25 km fata de municipiul Curtea de Arges, se inalta Cetatea Poenari, nominalizata astfel, cu precadere, atat de izvoarele vremii, cat si in istoriografia de specialitate, dupa satul din apropiere, aflat la circa 6 km departare. Desi cetatea este amplasata la numai doi kilometri de satul Capataneni, ea a primit numele de Poenari, de la satul putin mai indepartat, insa, foarte probabil, mai vechi, pe care l-a si stapanit, dupa cum se arata intr-un hrisov dat haresenilor (arefenilor) de Mircea Ciobanul la 8 aprilie 1546. Cu acest nume o intalnim in izvoarele documentare din veacurile XV-XVI, dar si in cronicile din secolele XVII-XVIII.

De-a lungul vremii, fortificatia din Cheile Argesului a mai fost consemnata si sub denumirile de “Cetatea lui Tepes Voda” sau “Cetatea lui Negru Voda”. Cea dintai denumire isi are desigur originea in traditia istorica a carei prima mentiune scrisa se regaseste in Letopisetul cantacuzinesc, unde se precizeaza: “Vlad voda Tepes. Acesta au facut cetatea de la Poenari si au facut sfanta manastire ot Sneagov. Mai facut-au un lucru cu orasanii den Targoviste, pentru o vina mare ce au fost facut unui frate al Vladului voda. Cand au fost in ziua Pastilor, fiind toti orasanii la ospete, iar cei tineri la hore, asa fara veste pre toti i-au cuprins. Deci cati au fost oameni mari, batrani, pre toti i-au intepat de au ocolit cu ei tot targul, iar cati au fost tineri cu nevestele lor si cu fete mari, asa cum au fost impodobiti in ziua Pastilor, pre toti i-au dus la Poenari de au tot lucrat la cetate, pana s-au spart toate hainele dupre ei si au ramas toti dezvascuti in pieile goale”. O varianta asemanatoare este redata si de catre cronicarul Radu Popescu.

Treptat, numele de “Cetatea Poenari” a ajuns sa fie partial uitat, ruinele fortificatiei ajungand a fi cunoscute in secolele XIX-X drept “Cetatea lui Tepes Voda”, ori “cetatea lui Negru Voda”.

In cea dintai varianta este intalnitPoenari Fortress the "real" Castle Draculaa in insemnarile mitropolitului Neofit Cretanul din anul 1747: “si iaste o cetatuie a lui Vlad voda Tepes, care iaste facuta deparcior de sat, mai sus, supt poalele muntilor. Si de la cetatuia in jos o rapa foarte mare, unde acolea curge apa Argesului. Si este cetatea facuta pe mosia Vieras (a manastirii Vieros – n.n.), la satul ce s-au chemat Cheia (= Cheeni, sat disparut, situat langa Capataneni Pamanteni, com. Arefu), intre doi munti, si curge apa printre munti. Zic oamenii, ca aceasta cetate s-au facut cu targovistenii si zic ca la zidirea cetatii au fost un Manole vataf si surpandu-se zidul, si-ar fi zidit muerea lui in zid, ca sa stea in zid (ecou al legendei Mesterului Manole – n.n.). Si in zilele acestui domn Vlad voda au fost venit tatarii cu turcii si au batut cetatea cu tunuri dintr-alt munte despre rasarit unde pazesc plaiasii, ce se chiama Posada. Si dupa ce au batut cetatea pe nimeni n-au gasit intr-insa, ca domnul si-au fost potcovit caii indarat si au fugit pre alt plai in Tara Ungureasca”.

Cea de-a doua denumire apare la sfarsitul secolului al XVIII-lea, in opera unor calatori straini, precum Bauer si Fr. J. Sulzer. Cel dintai nota: “Cetatea Negrului Voda, citadela inaltata pe culmile muntilor”.

Ceva mai tarziu, intr-unul din raspunsurile la Chestionarul arheologic al lui Al. Odobescu, apar ambele denumiri. Din cauza faptului ca cetatea a avut de-a lungul timpului mai multe denumiri, s-au creat unele confuzii, atat asupra originii lor, cat si in ce priveste localizarea fortaretei propriu-zise, identificata de unii cu ruinele din piatra si caramida, vizibile inca in anul 1871, pe locul bisericii din Poenari, pe care traditia populara le considera ca apartinand unei biserici si case ale lui Vlad Tepes.

Ridicata foarte probabil de primii Basarabi, cetatea a avut, de-a lungul timpului, o utilizare complexa, servind ca loc de adapostire a domnilor, a vistieriei tarii, dar si de temnita pentru boierii vinovati de “hiclenie”.

Unul dintre boierii intemnitati aici, a fost Milea, care incercase sa uzurpeze scaunul lui Vlad Calugarul. Cazul sau este cunoscut dintr-un document ulterior, dat de Petru cel Tanar la 5 aprilie 1567. Pentru a-l elibera, tatal sau, Voico al Tatului, a daruit manastirii Nucet, ctitoria parcalabului Gherghina, comandantul cetatii, jumatate din Topoloveni.

Primul parcalab al Cetatii Poenari, mentionat in documente, a fost Ratea (iulie 1481), apoi Gherghina – cel mai important personaj istoric cunoscut, care s-a aflat in fruntea fortaretei, fratele doamnei Rada a lui Vlad Calugarul si vlastelin al lui Radu cel Mare – intre 15 decembrie 1501 si decembrie 1507 si Danciu, mentionat la 4 mai 1510.

Prezenta aici a unui dregator de talia lui Gherghina, ruda domneasca, demonstreaza insemnatatea ce se acorda cetatii, prin atributiile si rolul important pe care il avea parcalabul pus in fruntea ei.

Aproximativ din acPoenari Fortress the "real" Castle Draculaeeasi perioada este cunoscuta si o mentiune a cetatii Poenari intr-un izvor extern, Geografia (1509) lui Sebastian Compagni din Ferarra, unde, intre localitatile cele mai insemnate ale Tarii Romanesti, este amintita si cetatea Poenari, ridicata pe o stanca ascutita, unde se pastreaza banii principelui tarii.

In 1522, ginerele si urmasul la tron al lui Neagoe Basarab, Radu de la Afumati, in urma acordului incheiat cu regele Ungariei, Ioan Zapolya, a cedat cetatea, in schimbul posesiunilor transilvanene Vintul de Jos si Vurparul, stapanite in condominium cu voievozii Ardealului. De altfel, a paisprezecea dintre cele 20 de lupte ale acestui vrednic domn, s-a desfasurat “la cetate, la Poenari, cu horanii”, probabil mici boiernasi de tara, din factiunea potrivnica lui Radu de la Afumati. Tinand cont de succesiunea celorlalte batalii, lupta respectiva s-a purtat undeva in intervalul iunie – octombrie 1522.

Socotelile orasului Sibiu mentioneaza in ianuarie 1524, suma trimisa prin intermediul lui Stan “Valahul” din Rips, castelanului din Poenari, Thoma Mysky.

Un al doilea comandant al garnizoanei transilvanene a fost Nicolae Thomory (1524-1526), succedat de Peter Off (1526-1529). In sprijinul acestuia, in 1526 – anul bataliei de la Mohacs – regele Ungaria le solicita brasovenilor sa-i trimita suma de 400 de florini, pentru a nu pierde cetatea, careia trebuie ca i se acorda o importanta deosebita in cadrul sistemului defensiv antiotoman.

Poenari Fortress the "real" Castle Dracula

Dupa asasinarea, la 2 ianuarie 1529, la Ramnicu Valcea, a lui Radu de la Afumati, de catre o grupare boiereasca turcofila, complot in care a pierit si comandantul Cetatii Poenari, tratatul din 1522 a fost anulat, garnizoana transilvaneana retragandu-se, totodata, domnii romani pierzand stapanirile de peste munti.

Dupa moartea lui Radu de la Afumati cetatea a revenit Tarii Romanesti, in anii urmatori, in fruntea garnizoanei fiind inregistrati parcalabi romani: “Jupan Diicul si Stan, mari parcalabi ai cetatii Poenari”, la 12 martie, 3 aprilie si 10 mai 1534; “Jupan Draghici mare parcalab al cetatii Poenari” apare la 27 decembrie 1534, 11 ianuarie 1535 si probabil 18 aprilie 1535, din acest document lipsind numele parcalabului; la 15 septembrie 1560 este amintit “jupan Milco, parcalab al cetatii Poenari”.

Cetatea mai apare mentionata la 1530, 1542 si 1543 in socotelile Brasovului, care amintesc de sosirea unui “Neagu de Poynar”; o mentioneaza insusi Anton Verancsics, putin dupa 1549.

Acestea sunt ultimele informatii care atesta functionarea cetatii. Foarte probabil, undeva in a doua jumatate a secolului al XVI-lea a fost parasita si poate distrusa, impartasind astfel soarta cetatilor tarilor romane dupa accentuarea dominatiei otomane. De altfel, pe la 1542-1543, “satele Poenarii si Cheianii si Capatanenii cu tot hotarul” au fost daruite de Radu Paisie lui Radu vistier, ceea ce demonstreaza ca cetatea isi diminuase mult insemnatatea.

Fara a ne reda o imagine exacta in privinta edificarii si evolutiei ulterioare a cetatii Poenari, cercetarile arheologice au elucidat o serie de aspecte legate de istoria acestei fortarete. Initial, nucleul cetatii a fost reprezentat de un turn pe plan patrat cu laturile avand in exterior 8,15 – 8,50 m, iar in interior 4,30 – 4,60 m – datat de catre Gheorghe I. Cantacuzino, coordonatorul cercetarilor arheologice desfasurate sporadic aici in perioada 1968-1970 – in prima jumatate a secolului al XIV-lea, contemporan intemeietorului Tarii Romanesti, Basarab I (1324-1351/1352), alti autori (Maria Ciobanu, Nicolae Moisescu, Radu Stefan Ciobanu) avansand ipoteza unei vechimi mai mari a acestei structuri: “la sfarsitul secolului al XIII-lea sau cel mai tarziu la inceputul secolului al XIV-lea, fara a depasi primul deceniu al acestuia”.

Amplasat direct pe stanca, executat din piatra bruta legata cu mortar, structurat pe trei niveluri (dupa Gh. I. Cantacuzino, pe patru niveluri dupa M. Ciobanu, N. Moisescu si R. St. Ciobanu), despartite prin plansee de lemn, turnul era acoperit cu sindrila.

Aceeasi trei autori au pus in directa legatura cetatea Poenari, in forma ei originara cu orasul Curtea de Arges, printr-un experiment, aprinzand noaptea o faclie din turnul-clopotnita al Bisericii San Nicoara, semnalul luminos fiind observabil din turnul patrulater si invers.

Ulterior, cel mai tarziu in secolul al XV-lea – faza atribuita lui Vlad Tepes (1448, 1456-1462, 1476) fiu al lui Vlad Dracul si nepot al lui Mircea cel Batran – cetatea a fost extinsa cu o curtina lunga de aproape 60 de m si lata, in prezent, de 10-15 m, care inconjoara turnul initial, devenit donjon, flancata de trei turnuri semicirculare, adosate laturii sudice. Aceasta etapa de extindere a edificiului, a fost consemnata si de catre cronicarul Radu Popescu, potrivit caruia, spre a-i pedepsi pe targovisteni “ca facuse unui frate al Vladului Voda un necaz”, domnul “au trimis slujatori si in zioa da Paste lovindu-i, au prins si pe barbati si pa mueri si feciorii si featele, impodobiti fiind, i-au dus la cetatea Poenarii de au lucrat pana li s-au spart hainele”.

Tehnica de edificare a zidurilor, de traditie bizantina, a constat din ridicarea fetelor din piatra, urmata de umplerea spatiului interior cu emplecton, consolidat apoi cu un gratar din barne de lemn, dispuse longitudinal si transversal.

Cercetarile arheologice efectuate in 1968-1970 au mai relevat o serie de ziduri interioare apartinand unor constructii a caror destinatie, n-a putut fi pe deplin lamurita. Un interes deosebit il reprezinta una din incaperi, partial prabusita, cu o suprafata de circa 4 x 3 m, situata intr-un spatiu amenajat in stanca: cisterna. Construita odata cu zidurile cetatii, aceasta prezinta atat pe pereti, cat si in partea inferioara, un strat gros de tencuiala din mortar rosu, care oferea o perfecta impermeabilitate, tehnica de factura bizantina.

Exceptand cele doua faze principale de constructie, cetatea a suferit, evident, reparatii sau transformari de mica importanta, unele modificari la deschiderea turnurilor, sau adaugarea unor mici ziduri interioare in partea mediana, fiind efectuate, probabil, in prima parte a secolului al XVI-lea.

Lipsa materialelor mai tarzii decat a doua jumatate a secolului al XVI-lea, confirma indicatiile documentare asupra incetarii folosirii sale in a doua jumatate a acelui veac.

http://www.cetateapoenari.ro